Acest site utilizează cookies. Navigând în continuare, vă exprimați acordul asupra folosirii acestora. Aflați detalii aici.
În acest site și în documentele din Pachetul Stelar am încercat să folosim cât mai rar termeni specializați din astronomie, care nu apar în vorbirea curentă. Totuși, în unele cazuri a fost imposibil să nu includem și câțiva termeni specifici. Vor fi explicați în continuare, în ordine alfabetică.
Ascensia Dreaptă și Declinația
Catalogul Stelar SAO
Epoca J2000
Magnitudinea
Tipul Spectral
Pentru a determina poziția unui punct oarecare pe suprafața Pământului folosim două coordonate geografice: longitudinea și latitudinea. În mod similar, pentru a localiza un obiect pe sfera cerească, astronomii folosesc sistemul de coordonate ecuatoriale.
Prima componentă a acestui sistem este echivalentul ceresc al longitudinii. Pentru a explica modul în care se măsoară ascensia dreaptă, trebuie să discutăm întâi despre ecliptică și echinocții.
Ecliptica este planul de mișcare al Pământului în jurul Soarelui, sau pentru a vă face o idee mai bună, calea pe care pare să o urmeze Soarele pe cer în decursul unui an. Pentru că axa de rotație a Pământului este înclinată, ecliptica și ecuatorul ceresc (linia imaginară trasată pe cer direct deasupra ecuatorului Pământului) nu se află în același plan, ci se intersectează în două puncte numite puncte echinocțiale.
Unul dintre aceste puncte, corespunzător echinocțiului de primăvară, este folosit ca marcaj zero pentru măsurarea ascensiei drepte; la fel cum pe Pământ, meridianul zero a fost arbitrar ales la Greenwich, în apropiere de Londra. Ca lucrurile să fie și mai complicate, ascensia dreaptă este exprimată în unități de timp, nu în grade, minute și secunde. Există 24 de ore de ascensie dreaptă pe cer, măsurate către est de echinocțiul vernal (de primăvară).
Pentru a exemplifica, steaua Betelgeuse din constelația Orion are ascensia dreaptă 05h 55m 10s. Sirius, aflată un pic mai la est, are ascensia dreaptă 06h 45m 08s. Cu cât o stea se află mai la est de punctul echinocțial vernal, cu atât ascensia dreaptă crește.
A doua componentă a sistemului de coordonate ecuatoriale este declinația, proiecția latitudinii pe bolta cerească. Se măsoară în grade la nord sau la sud de ecuatorul ceresc. Declinația are valori pozitive pentru obiecte aflate la nord de ecuatorul ceresc și valori negative pentru obiecte poziționate la sud.
Astfel, polul nord ceresc (punctul imaginar în care axa de rotație a Pământului intersectează bolta) are o declinație de +90° iar polul sud ceresc -90°. Betelgeuse din Orion are o declinație de +07° 24’ 25”, pentru că se află la 7.5° nord de ecuatorul ceresc. Sirius, aflată la sud de ecuatorul ceresc are o declinație de -16° 42’ 58”.
Catalogul SAO (Smithsonian Astrophysical Observatory Star Catalog) a fost publicat în 1966 de Smithsonian Astrophysical Observatory. Conține 258997 de stele până la magnitudinea limită nouă, dintre care 8712 sunt stele duble și 499 sunt stele variabile.
Catalogul SAO (Smithsonian Astrophysical Observatory Star Catalog) a fost publicat în 1966 de Smithsonian Astrophysical Observatory. Conține 258997 de stele până la magnitudinea limită nouă, dintre care 8712 sunt stele duble și 499 sunt stele variabile.
Deși există cataloage stelare mai de actualitate, care conțin milioane de stele, am preferat să folosim catalogul SAO ca bază pentru propriul nostru catalog.
Motivul principal care ne-a determinat să alegem acest catalog este modul logic de atribuire a numerelor de ordine: secvențial în funcție de ascensia dreaptă, pe 18 benzi de declinație. În alte cataloage stelare numerotarea este de multe ori ambiguă... În plus, catalogul SAO conține doar stele strălucitoare, ușor vizibile cu telescoape de amatori.
Deși în decursul secolelor stelele par să nu își modifice poziția pe cer, acestea au totuși o mișcare proprie, extrem de mică. Ascensia dreaptă și declinația unei stele se modifică pe parcursul anilor, cu valori de ordinul fracțiunilor de secunde de arc, cuantificabile doar cu instrumente specializate.
În astronomie, „epoca” este punctul de referință în timp pentru o cantitate care variază (de exemplu poziția stelelor). Pozițiile stelelor înscrise în catalogul nostru sunt exacte pentru anul 2000 (prefixul J indică faptul că se folosește data Iuliană, un standard în astronomie).
Când vorbim de magnitudinea unei stele, ne referim la strălucirea acesteia. Bazele sistemului de magnitudini au fost create acum două mii de ani, de astronomul grec Hipparchus. Acesta, a împărțit stelele vizibile cu ochiul liber în șase clase de magnitudini, unde stelele mai strălucitoare au numere mai mici. Stelele de magnitudinea unu sunt foarte strălucitoare iar cele de magnitudinea șase sunt la limita vizibilității cu ochiul liber.
În epoca modernă, astronomii au recalibrat sistemul lui Hipparchus și i-au atașat o bază logaritmică. Astfel, o stea de magnitudinea unu este exact de o sută de ori mai strălucitoare decât o stea de magnitudinea șase, iar fiecare magnitudine este de 2.512 ori mai strălucitoare decât următoarea. Magnitudinile mai mici de zero au semnul minus în față; Sirius are magnitudinea -1.4, planeta Venus (Luceafărul) ajunge și la -4.6, iar Soarele are magnitudinea -26.7.
Într-o noapte senină, departe de lumina orașelor, veți putea vedea stele până la magnitudinea șase. Cu un binoclu puteți ajunge până la magnitudinea nouă, iar cu un telescop veți putea observa stele până la magnitudinea 14.
La jumătatea secolului 19, când astronomii au început să observe cele mai strălucitoare stele cu spectroscoape (instrumente care permit determinarea compoziției chimice a unui astru), a devenit necesară adoptarea unui sistem universal de clasificare a stelelor în funcție de spectrul lor (adică în funcție de culorile care se obțin atunci când lumina stelei se trece printr-o prismă).
Italianul Pietro Angelo Secchi a fost cel care a pus bazele sistemului de clasificare spectrală. În cataloagele sale stelele erau clasificate în cinci tipuri, începând cu cele alb-albastre (foarte fierbinți), până la cele roșii (cu temperaturi scăzute la suprafață).
Pe măsură ce astronomia s-a dezvoltat și au devenit posibile și observațiile fotografice, s-a simțit nevoia unui nou sistem de clasificare. Acesta a fost creat de astronomii Ejnar Hertzsprung și Norris Russell, care au asociat o literă pentru fiecare tip de stea, în funcție de spectrul său. În ordinea scăderii temperaturii la suprafață, tipurile acceptate sunt W, O, B, A, F, G, K, M, R, N și S (ușor de memorat cu propoziția „Wow! O, Be A Fine Girl Kiss Me Right Now Sweetie.”).
Pe parcursul deceniilor clasificarea Hertzsprung-Russell a suferit desigur modificări. Astăzi, în astronomie se folosește o variație a acesteia, numită clasificare MKK. Pe certificatul de înregistrare tipul spectral al stelei dvs. este în formatul MKK.
